Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility
Folosim cookie-uri | We use cookies
Cookie-urile ne permit să vă oferim online serviciile noastre. Pentru a vă bucura de toate facilitățile website-ului este necesar să le acceptați.
×

Română (ro-ro)

Spectacol bazat pe texte din creştinismul primitiv (sec. II – IV), Regia artistică: Tudor Chirilă

Scenariul dramatic alcătuit după Actele Martirice paleocreştine publicate de Patriarhia Ortodoxă Română dar şi după alte texte din secolele al II-lea şi al III-lea, având ca ax Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, este conceput ca un eseu vizual postmodern despre martiraj în general, despre locul bine definit al martirului în microcosmul unei societăţi dictatoriale extreme, despre relaţia cu totul specială care se înfiripă între călău şi victima sa.

Textul este inspirat de un caz real bine documentat în textele vremii. În anii 202 – 203, în urma unui edict dat de împăratul Septimius Severus, un val de persecuţii cutremură Imperiul Roman. Îi cade victimă şi un grup de cinci creştini din Cartagina adepţi ai sectei [eretice] montaniste, ţesut în jurul figurii tinerei şi bogatei matroane (22 de ani) Vibia Perpetua, foarte bine instruită (scria în greceşte, cu toate că la Cartagina limba literară era latina), azvârlită în închisoare după ce născuse, alăptându-şi încă pruncul la sân. Alături de ea va sta sclava sa Felicitas, care va naşte la rându-i chiar în închisoare. Refuzând cu obstinaţie să-l considere zeu pe împăratul Romei şi să-i aducă jertfe în public în pofida insistenţelor de tot felul ale autorităţilor timpului lor, cei cinci martiri sunt finalmente condamnaţi să fie sfâşiaţi de fiare în amfitetatrul din Cartagina, ca episod al sărbătorilor organizate de municipalitate cu ocazia aniversării zilei de naştere a unuia din fiii nevârstnici ai împăratului. Cu sânii încă mustind de lapte, Vibia Perpetua este legată de coloana condamnaţilor şi biciuită, apoi zdrobită de o vacă sălbatică în uralele mulţimii. Pentru că încă mai trăia, este decapitată.

de Mihail Sadoveanu

Roman cu caracter mitic-baladesc, „Baltagul” reia în context epic mitul „Mioriţei” plasat într-o altă civilizaţie pastorală, mai apropiată de modernitate, dar păstrând neschimbate valorile esenţiale moral-religioase. Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi, este ucis mişeleşte de alţi doi ciobani care îi fură turmele. Neliniştită de întârzierea soţului iubit, Vitoria Lipan pleacă în căutarea acestuia împreună cu fiul Gheorghiţă, nu înainte de a lua o binecuvântare de la preot şi de a lăsa toate în rânduială acasă, în satul ei de munte guvernat de ritmuri arhaice. Aşadar, mitul e privit, nu ca în „Mioriţa”, din perspectiva celui care trebuie să moară, ci a celui care trebuie să suporte greul absenţei celuilalt.

Naraţiunea densă şi palpitantă urmăreşte călătoria ei, până la aflarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, aruncate într-o râpă, pregătirea celor cuvenite mortului, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor după legile nescrise ale comunităţii. Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul reintrării în liniştea şi ordinea vieţii de la început. Întreaga desfăşurare a acţiunii şi înfăţişarea realistă a întâmplărilor şi a mediului se ordonează în jurul demersului de aflare a adevărului. În final, “descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului şi anume că lumea are o coerenţă pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(Nicolae Manolescu, „Sadoveanu sau utopia cărţii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1993).

de I.L. Caragiale

Realizare majoră a lui Caragiale, comedia “O scrisoare pierdută” demonstrează, fructificând valenţele hilarului, asemeni schiţei “Telegrame”, că disputa antrenează în fapt nu diferenţe de principii ideologice, ci doar de meschine interese personale; de îndată ce acestea sunt acoperite, conflictul se aplanează.

Intriga surprinde un eveniment în aparenţă minor, dar care e gata să clatine siguranţa tuturor: Zoe Trahanache pierde, din nebăgare de seamă, o scrisoare de amor primită de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu. Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu prin turmentarea alegătorului anonim, scrisoarea devine obiect de şantaj. După ce agită toate spiritele, scrisoarea revine în posesia Cetăţeanului Turmentat, care, fost „împărţitor la poştie“, o restituie „andrisantului“, adică lui Zoe. Criticul Pompiliu Constantinescu apreciază în „Scrieri alese“ că „simetria clasică a intrigii e molierescă“. Există în piesă două scrisori similare: cea a lui Tipătescu către Zoe-cu sens circular şi cea a unui „becher“ de la o persoană importantă-cu sens unic. Scrisoarea devine ea însăşi o prezenţă, un obiect animat, dar şi un simbol al puterii, al imoralităţii ascunse, al conştiinţei neliniştite.

de Neil Simon

Situată la limita fragilă între comic şi tragic, piesa „Biloxi Blues” este cel de-al doilea act artistic al „Trilogiei lui Eugene” („Brighton Beach Memoirs”, „Biloxi Blues” şi „Broadway Bound”) scrisă de Neil Simon în jurul aceluiaşi personaj central – Eugene Morris Jerome şi urmărind diferite etape ale maturizării şi intrării sale în lume, prin relaţiile adesea conflictuale din familie, din armată, din dragoste.

Statele Unite ale Americii, 1943, al Doilea Război Mondial. Înainte de a se lupta cu Germania sau Japonia, grupul de recruţi din care face parte şi Eugene este trimis în Biloxi, Mississippi, unde se confruntă cu primul adversar redutabil, Sergentul Toomey, responsabil cu pregătirea lor. Cruzimea, răutatea şi vulgaritatea sergentului contrazic orice logică şi orice bun-simţ, îi dezumanizează pe soldaţi şi le anihilează treptat personalităţile. Nici relaţiile din interiorul grupului de recruţi nu sunt dintre cele mai armonioase. Viaţa dusă la limita suportabilităţii şi diferenţele de clasă, religie sau educaţie dintre ei duc la hărţuiri, la conflicte mocnite sau deschise, în care visele şi demnitatea sunt pur şi simplu călcate în picioare.

Piesa derulează ca un scenariu de film o serie de episoade cu tâlc: prima masă a recruţilor, falsul “furt” al celor 62 de dolari, cazul descoperirii unui homosexual printre soldaţi.

de William Shakespeare

Cea mai celebră poveste de dragoste din istoria universală – „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare – care a cunoscut nenumărate montări, ecranizări şi adaptări – a fost jucată pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, într-o versiune pe înţelesul tuturor. Dueluri, deghizări, neînţelegeri, tragedie şi romantism se împletesc într-o poveste ce ne îndeamnă să nu ne îndoim nicio clipă de puterea dragostei.

de  Eduardo De Filippo
Traducerea:  Horia Gârbea

Piesa «La Grande Magia» ne poartă în lumea iluziei, joc derutant în care realitatea îşi pierde sensul ordonator, căpătând noi şi multiple valenţe. În Hotelul Metropol de pe Riviera Italiană, Otto Marvuglio, magician ambulant, prezintă o scamatorie prin care Marta, soţia lui Calogero di Spelta dispare fără urmă. În realitate, Marta profită de această stratagemă pentru a fugi cu iubitul său la Veneţia, iar magicianul va disimula adulterul ascunzând realitatea sub masca iluziei. Ce-i rămâne de făcut soţului înşelat? Acceptarea adevărului sau convingerea că soţia sa este într-adevăr victima unei magii şi că la un moment dat se va întoarce, neschimbată? „Prin «La Grande Magia» am dorit să spun că viaţa este un joc şi că acest joc are nevoie de a fi sprijinit de iluzie, care, la rândul său, trebuie să fie alimentată de credinţă; am mai vrut să spun că fiecare destin se împleteşte cu firul altor destine într-un joc etern: un mare joc din care nu ne este permis să descoperim decât nişte detalii neînsemnate.” (Eduardo de Filippo, 1949)

Dramatizarea: Mirela Niţă Lupu

Moş Crăciun există ! Pur şi simplu există şi va exista atâta timp cât vor fi copii pe această lume.

Moş Crăciun a promis că vine anul acesta un pic mai devreme la Oradea, pentru toţi copiii prieteni ai teatrului. Ultima ediţie a acţiunii „Sămbăta e ziua copilului” din anul acesta este marcată de un eveniment aşteptat de toţi copiii : Crăciunul. Cu această ocazie, va avea loc spectacolul „Vine Moş Crăciun”, în care Magii vor anunţa vestea cea minunată a naşterii Fiului lui Dumnezeu. Crăciunul este o Sărbătoare a bucuriei şi a iubirii. Este o ocazie fericită de a fi alături de cei dragi şi de a împărtăşi cu aceştia minunea naşterii Domnului Iisus.

Copiii prezenţi la spectacol vor avea parte de brăduţ şi de colinde frumoase. Tot ceea ce trebuie să facă este să aplaude şi să râdă pentru ca Moşul să găsească drumul spre ei. El va veni cu un sac mare încărcat cu surprize.

de Ray Cooney, John Chapman
Traducerea:  Marinela Ioan

Dramaturgul englez Ray Cooney s-a născut în 1932 şi şi-a făcut debutul ca actor aproape accidental, la vârsta de 14 ani. Ulterior, după ce a activat în mai multe trupe, s-a alăturat companiei lui Brian Rix la Whitehall Theatre în 1956, jucând mai mult de 200 de piese în decursul a cinci ani. Din experienţa pe scenă a deprins meşteşugul dramaturgiei, astfel încât prima piesă, scrisă în 1961 în colaborare cu Tony Hilton, a fost un succes imediat. În 1983, Ray Cooney a înfiinţat Compania Teatrului de Comedie, unde au fost montate, în perioada directoratului său artistic, peste 20 de piese.

un scenariu de Dan Mirea

Una dintre cele mai cunoscute şi iubite poveşti de către copii, „Vrăjitorul din Oz” a reuşit să seducă generaţii întregi de copii de-a lungul timpului. Scris la începutul secolului, mai precis în 1900, „Vrăjitorul din Oz” a devenit cu timpul o poveste nemuritoare, fiind considerat, de altfel, primul basm american modern. Peripeţiile lui Dorothy – o fetiţă din Kansas, aruncată de o tornadă pe meleaguri necunoscute – sunt faimoase în întreaga lume, cunoscând numeroase dramatizari şi ecranizări. Deşi au trecut mai mult de 100 de ani de la lansarea acestei cărţi, copiii din întreaga lume sunt încă fascinaţi de minunata lume a lui Oz.

de Pierre Sauvil
Traducerea:  Carmen Mocanu

Într-o seară, în apartamentul doctorului Benjamin Bertholin îşi face o apariţie intempestivă tânăra Josiane Desrumaux. Asumându-şi falsa identitate a unei foste paciente a medicului, tânăra se instalează în casa acestuia, obligându-l prin şantaj să o găzduiască. Ea răstoarnă ordinea şi tabieturile medicului pasionat de Mozart şi de şah, care refuză orice idee de familie, de responsabilitate sau de relaţii constante.

Răsturnarea spectaculoasă a situaţiei survine după o vreme de convieţuire, când este revelată adevărata identitate a fetei. O piesă despre asumarea responsabilităţii propriilor fapte, despre armonia şi dificultăţile vieţii alături de cei apropiaţi şi despre recuperarea timpului pierdut.

de Jean-Claude Carrière
Traducerea:  Cornelia Sárközi

„GIRODINA. Un joc care se concentrează asupra unui cuvânt necunoscut. Acest joc este practicat de un bărbat şi de o femeie care se cunosc şi chiar trăiesc împreună. Jocul lor dezvăluie capcane şi pericole, în care înseşi raţiunea şi buna funcţionare a spiritului sunt ameninţate.

UŞA. Un alt joc, între două persoane şi o uşă. Uşa îi cunoaşte bine, trăieşte alături de ei de o vreme; ar dori să intre în viaţa lor, utilizând propriul limbaj, acela de a se deschide şi a se închide. Dar putem noi oare să înţelegem cu adevărat obiectele şi să ne facem înţeleşi de către acestea?

CIRCUITUL OBIŞNUIT. În anumite sisteme politice, denunţarea poate deveni o artă populară. În acest caz, în binecunoscutul exerciţiu al interogatoriului, delaţiunea se perverteşte, se denaturează. Împinsă până la extreme, practicată cu inteligenţă şi logică, ea poate chiar să se întoarcă împotriva celor care au ridicat-o la rangul de sistem social şi să îi distrugă.”  (Jean-Claude Carrière)

Adaptare de Anghel Cîrstea, după H.C.Andersen

Fascinanta poveste a nordului înfrigurat prinde viaţă pe scena Teatrului de Stat din Oradea în spectacolul „Fetiţa cu chibrituri” după Hans-Christian Andersen. Piesa redă, în imagini colorate şi cântece, aventurile grupului de copii format în jurul sărmanei Christine, care nu poate decât să viseze la cadourile şi la bunătăţile de care se bucură ceilalţi copii în noaptea magică a Anului Nou. Inserţiile de basm sunt evidente în partea a doua a spectacolului, când, prin flacăra chibriturilor pe care trebuia să le vândă, Christine vede ca prin vis o masă încărcată în toiul unei petreceri, un pom de Crăciun luminos, o păpuşă şi pe prietena ei bogată, Cathlen. În plan real, deşi diferiţi prin educaţie şi rang social, copiii înţeleg sensul solidarităţii, înving adversităţile sorţii şi chiar moartea, demonstrând că omenia şi iubirea sunt calităţile cele mai de preţ. Regizorul piesei, Eugen Ţugulea, îşi propune ca prin emoţia poveştii să stimuleze latura umană a micuţilor spectatori şi să semene sămânţa ce va da roade mai târziu: ideea că mai presus de toate, omul trebuie să fie om.

de  Joël Pommerat
Traducerea:  Anca Rotescu

Inspirată din interviuri reale, piesa «Copilul acesta» înfăţişează, în zece scenete de sine stătătoare, profunzimea şi complexitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dificultatea nebănuită pe care aceştia o au în a-şi vorbi şi a se înţelege unii pe alţii. O suită de discuţii chinuite, sincopate sau violente alternează cu monologuri care nu reuşesc să devină dialog. Pentru toate personajele, fie ele dure sau fragile, copii sau adulţi, idealul de fericire pare imposibil de atins.
Piesa a câştigat în anul 2006 premiul pentru cea mai bună creaţie în limba franceză a Sindicatului criticilor din Franţa.

de Nedialko Yordanov
Traducerea:  Elvira Rîmbu

Prin intermediul unui joc intertextual şi al procedeului „teatru în teatru”, „Uciderea lui Gonzago” se raportează la cea mai cunoscută tragedie shakespeariană, „Hamlet”, prezentând o versiune alternativă şi îmbogăţită a evenimentelor ce au loc la curtea regală a Danemarcei. „Uciderea lui Gonzago” este titlul piesei pe care prinţul Hamlet le-o solicită actorilor sosiţi la Elsinore, scopul său fiind de a demasca fapta mârşavă săvârşită de unchiul şi de mama sa, actualul cuplu regal. Cea mai mare parte a acţiunii are loc „în culise” şi înfăţişează o serie nebănuită de intrigi şi conflicte care zdruncină atât nobilimea de la curte, cât şi trupa de artişti. Suspiciunile prezente încă de la început în sânul trupei se confirmă când, în timpul reprezentaţiei, actorii sunt acuzaţi de complot antiregal şi arestaţi. Ancheta care urmează şi torturile la care sunt supuşi îi forţează să îşi renege numele, meseria, întreaga identitate, o dispariţie simbolică ce se apropie izbitor de mult de cea fizică, definitivă. Într-un interviu acordat postului „Radio Bulgaria”, dramaturgul Nedialko Yordanov consideră că „Uciderea lui Gonzago” este cea mai bună piesă de teatru scrisă de el: „Îmi place această piesă pentru că reprezintă soarta actorilor şi relaţia dintre creativitate şi puterea politică. În plus, piesa vorbeşte despre pornirea de a-ţi sacrifica prietenii şi despre costul şi preţul artei”.

de I.L.Caragiale

„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere.

De la îngâmfarea negustorilor parveniţi de talia jupânului Dumitrache Titircă Inimă – Rea şi până la arivismul studentului gazetar Rică Venturiano, străbatem un drum presărat cu tipologii umane exemplificatoare care ţes un univers unde se tolerează tacit uzul de autoritate, adulterul sau limbajul semidoct al gazetarilor.

Avem de-a face cu un pamflet al unei lumi nebune, pe dos, uneori primitive sau cu pretenţii occidentale, unde erotismul, aspectele politice, sociale şi relaţiile interumane dau semnificaţii profunde lumii lui Caragiale.

Selecţie din schiţe de I.L.Caragiale: Petiţiune, D-l Goe, Căldură mare, La Poştă, Vizită, Atmosferă încărcată, Situaţiune, Lanţul slăbiciunilor

Spectacolul „D’ale lui Caragiale” include un colaj de opt dintre cele mai cunoscute schiţe ale apreciatului scriitor român I.L. Caragiale: „Petiţiune”, „D-l Goe”, „Căldură mare”, „La Poştă”, „Vizită”, „Atmosferă încărcată”, „Situaţiune” şi „Lanţul slăbiciunilor”. Spectacolul grupează instantanee care surprind ridicolul, uneori chiar absurdul relaţiilor omeneşti şi al întâmplărilor prin care oamenii trec cu sau fără voia lor. Succesiunea schiţelor şi înlănţuirea logică a acestora în spectacol urmează firul cronologic al unei zile, astfel încât, pe durata a 70-80 de minute, suntem confruntaţi cu situaţii tipice fiecărui moment al zilei în spaţiul din care Caragiale îşi alege materialul şi pe care, în fond, îl cunoaştem cu toţii atât de bine. Nea Iancu însuşi îşi face apariţia în spectacol, atât ca personaj al unora dintre schiţe, cât şi ca liant între diversele momente compoziţionale ale acestei producţii.

de Mark Twain
Adaptarea:  Davis Ives
Traducerea şi adaptarea în limba română:  Petre Bokor

„Tot mort, tot mort?” e o comedie spumoasă şi ritmată, despre un tânăr pictor sărac – pe numele său Jean-François Millet. Acţiunea se petrece undeva lângă Paris, în anul 1846. Personajul principal e un pictor strălucit, dar care nu găseşte recunoaştere. Ajutat de boemii săi colegi, îşi înscenează propria moarte, pentru a creşte valoarea lucrărilor sale. În scopul asigurării succesului iniţiativei sale, artistul plănuieşte câteva momente de un haz delicios: dispariţia şi reapariţia sub înfăţişarea unei surori gemene imaginare, înscenarea propriei înmormântări şi multe alte momente complicate derivate din această situaţie. Pe măsură ce se desfăşoară voioasa stratagemă, Twain pune întrebări pertinente despre faimă, afirmare, şi valoarea operelor de artă, dăruind fiecărui personaj implicat, hazul şi verva care îi sunt atât de caracteristice.

de A. P. Cehov, Regia artistică: Petre Panait

„Cerere în căsătorie” vine în continuarea piesei „Ursul”, utilizând aceeaşi distribuţie şi elemente regizorale înrudite. Povestea însăşi se aşază firesc în continuarea celei începute în „Ursul”. Astfel, dacă în piesa anterioară doi tineri trec pe nesimţite de la conflict şi ură la iubire pasională, în „Cerere în căsătorie” lucrurile sunt duse şi mai departe. A. P. Cehov surprinde iniţiativa lăudabilă a lui Ivan Vasilievici Lomov, care doreşte să se însoare cu fiica vecinului său.

Însă, departe de romantismul şi armonia care se presupune că ar trebui să guverneze un astfel de moment unic, cei doi potenţiali miri se ceartă aprig din motive derizorii. Ciocnirea personalităţilor lor puternice, crizele de ipohondrie ale peţitorului, încurcătura în care se găseşte tatăl miresei şi încercările sale disperate de a aplana răbufnirile celor doi tineri dau naştere unui comic de situaţie savuros.

Comedie muzicală pe un scenariu de David Albu, după Răpirea Sabinelor de Leonid Andreev
Traducerea:  Tatiana Nicolescu

Spectacolul „Toate drumurile duc la ROMA” pune faţă în faţă două lumi – Roma şi ţara Barbarilor  –  separate prin distanţa geografică, dar apropiate prin stilul de viaţă şi valorile care le guvernează. Ambele lumi sunt populate de stereotipuri umane ale societăţii contemporane, tipologii uşor de recunoscut atât în jur cât şi poate în fiecare dintre noi.

Liantul între cele două lumi este reprezentat de grupul de femei barbare pe care romanii le răpesc pentru a-şi popula cetatea. Piesa este structurată în două tablouri: primul se petrece în tabăra romanilor, care încearcă să ajungă la o înţelegere cu barbarele; al doilea are loc în tabăra barbarilor, un an şi jumătate mai târziu şi înfăţişează pregătirile oneste ale soţilor pentru marea confruntare prin care speră să îşi recupereze femeile pierdute.

Comedie în patru acte de  A.P.Cehov
Traducerea:  Elisabeta Pop
Adaptarea scenariului:  Elvira Platon Rîmbu

„Pescăruşul”, text devenit clasic în timp, se concentrează asupra a două problematici esenţiale: cea artistică şi cea a iubirii neîmpărtăşite. Tânărul Konstantin Treplev caută să îşi definească orientarea artistică scriind piese de teatru inovatoare, experimentale şi abstracte. El organizează în cadru restrâns reprezentaţia uneia dintre aceste piese oferindu-i rolul principal frumoasei Nina, pe care o iubeşte cu patimă. Din nefericire, dragostea nu îi este împărtăşită; de fapt, niciunul dintre personaje nu se bucură de reciprocitatea sentimentelor din partea persoanei iubite. Purtată de ambiţie şi îndrăgostită de Trigorin, iubitul mamei lui Treplev, Nina fuge în capitală, cu gândul de a deveni actriţă. În figura ei se concentrează aproape toate semnificaţiile simbolice ale Pescăruşului. Cuvintele sale, repetate, « Eu sunt un pescăruş », au devenit o frază-cheie a dramaturgiei universale : ele vorbesc despre libertate, despre vise, idealuri şi distrugere, într-o reflecţie profundă asupra unicităţii vieţii.

Trupa Iosif Vulcan:

Trupa Arcadia:

×

TOP